Despre cum ne afecteaza sanatatea
Cea mai periculoasă emoție pe care o poate simți un om este deznădejdea. Deznădejdea este cea care deformează genele urmașilor. De ce nu supărarea, ura, de ce tocmai deznădejdea? Este vorba despre următorul lucru: corpul nostru se distruge, moare, de aceea în cazul obiectelor materiale, atașamentul nu este mare și suntem pregătiți să le pierdem. Spiritul (mintea constientă) este o structură mult mai stabilă. Valorile spirituale (mentale) au o durată de viață mult mai îndelungată. Pierderea lor este mai greu de suportat, de aceea agresivitatea este mai mare. De exemplu, când pierzi ceva material, te superi, simți furie, ură,. În cazul în care spiritualul este prejudiciat, apare judecata, o supărare pe un plan mai subtil. Iar cea mai mare valoare este cea sufletească și atunci când sufletul este jignit apare disprețul, deznădejdea sau lipsa dorinței de a trăi. Prin urmare, dacă omul nu poate accepta durerea sufletească și se lasă în voia disprețului sau disperării, acest lucru, de regulă, lovește în urmași și îi face neviabili.
Ce este deznădejdea? A nădăjdui înseamnă a spera. Deznădejdea înseamnă pierderea speranței, pierderea scopului. De ce deznădăjduiește omul și cine ajunge la deznădejde?
Deznădăjduiește acela al cărui scop principal nu este Dumnezeu și unitatea cu El, ci viața, bunăstarea, familia, banii, oricine și orice. Și, cu cât o persoană se îndepărtează de Dumnezeu, cu cât își pierde, mai repede, iubirea față de Dumnezeu, cu atât deznădejdea lui va fi mai puternică, aceasta fiind un refuz de a se întoarce la Dumnezeu.
În Bhaghavad-Ghita se spune că orice păcate, orice probleme, pot fi rezolvate aspirând către Dumnezeu. Hristos spunea același lucru. Și Iov vorbea despre același lucru, din experiența lui. În pilda despre sărmanul Iov este codificat mecanismul salvării omului când vremurile sunt grele.
Care a fost încercarea principală a lui Iov? Să nu se lase pradă deznădejdii, să nu emită pretenții față de Dumnezeu, și să nu simtă dispreț față de sine. De ce tocmai acest lucru era cel mai important? Acolo se vorbește despre faptul că omul care a reușit să depășească această încercare poate și să se vindece, și să-și refacă destinul, iar sufletele copiilor lui se vor naște din nou. Mai bine zis, în pilda despre sărmanul Iov este codificat mecanismul salvării, al supraviețuirii omului.
Cu cât suntem mai pregătiți să păstrăm iubirea, atunci când o situație ne provoacă să ne lăsăm în voia deznădejdii, tristeții, lipsei dorinței de a trăi, disprețului față de alții sau față de sine, cu atât îi facem pe copiii noștri mai viabili și atunci și noi trebuie să trăim. Pentru a nu simți deznădejdea, pentru a învinge disperarea, există o rețetă esențială: aspirația către Dumnezeu trebuie să fie cea mai importantă, principala componentă a fericirii noastre. Și atunci devine clar ceea ce ne-a învățat Hristos:
Pentru ca iubirea să fie neîntreruptă, în suflet, noi trebuie să știm că aspirația către Dumnezeu este naturală pentru noi, că Dumnezeu este Tatăl nostru – din acest motiv ne-a fost dată rugăciunea „Tatăl nostru”, că El este părintele nostru, că El ne iubește și de aceea aspirația către El este ceva normal, firesc. Și orice s-ar nărui în viața noastră, nu trebuie să ne lăsăm pradă disperării, ci să simțim o nevoie din ce în ce mai mare de unitate cu Dumnezeu și de a crește nivelul iubirii din suflet. Aceasta este principala condiție a salvării. A funcționat pentru sărmanul Iov, funcționat în vremurile pierii Israelului, și funcționează și acum.”
preluat de pe.mail scoala S.N.Lazarev
hANDmADE 