Tipare comportamentale


Nu stiu cati dintre voi si-au dat seama ca, in cele mai multe situatii comportamentul urmeaza un tipar deja existent in subconstient. Eu aveam unele banuieli, dar aseara m-am convins ca asta fac de mult timp.
Sa va povestesc:
Aseara stateam eu linistita la calculator si ma simteam cam singura. Ia sa imi sun jumatatea sa vad pe unde umbla ? Sun si aflu ca ea umbla pe la un bar din sat . OOO….ce m-a enervat acest lucru. Am inchis nervoasa telefonul si nu am mai zis nimic. Apoi m-am gandit ca nu este bine sa iti inabusi mania si nervii si am suna iar. El imi raspunde rapid. Era foarte calm si linistit. Eu am inceput tirul: ce faci acolo? ca mai suparat, cand vii acasa? esti neserior si alea alea. El calm si linistit imi spune: „hai mai zi” , hai descarca-te, asta m-a enervat si mai rau. Am inchis telefonul si mi-am vazut de treaba la calculator.
Apoi o faza asemanatoare pe care maica-mea i-a facut-o lui taica-miu mi-a trecut prin fata ochilor. Imediat mi-am dat seama ca m-am comportat exact ca ea. Comportament pe care eu l-am dezaprobat de cate ori am avut ocazia. In devinitiv fiecare e liber sa faca ceea ce vrea. Am reluat filmul intamplarii si am realizat ca acel comportament era fixat in amintirile mele din copilarie si nu numai, cand aceeasi situatie aproape ca se repeta in fiecare zi, asta pentru ca parintii mei nu au ajuns niciodata la un numitor comun. Uneori ma intyreb ce i-a tinut atata timp impreuna? Poate ca o mare comoditate sau frica unui esec si mai mare. In sfarsit, astea sunt problemele lor care ma afecteaza pe mine, din pacate 😦 . Intre timp vazand ca nervii nu cedeaza chiar daca am descoperit cauza, am aplicat tehnica ho’oponopono cea de eliberare a amintirilor :
„Va iubesc dragi amintiri. Sunt recunoscatoare pentru oportunitatea de a va elibera pe voi si pe mine.”
Nici dupa 3-4 repetari organismul s-a relaxat, nervii s-au potolit si cand jumatatea mea a intrat pe usa, i-am zambit si i-am multumit in gand, ca este linga mine. 🙂

catusi 17.06.2013 026

Din gradina adunate ….


V-ati observat vreodata respiratia !?
Respiratia este un gest reflex al organismului de care nu suntem constienti decat foarte rar .Ceea ce eu am observat la oamenii din jurul meu a fost faptul ca cel care respira de fiecare data profund si linistit este mult mai sanatos decat mine ,care respir superficial ,mai ales ca am nasul aproape intotdeauna infundat :).
Referitor la acest lucru am gasit pe scrib un articol foarte frumos din care redau aici un fragment:

Linistea inimii
Linistea este esenta inimii. Nu poti fi in plinul inimii tale, decat daca te ierti pe tineinsuti si ii ierti pe ceilalti. Nu poti fi in plinul inimii tale, daca esti ingrijorat saufurios. Nu poti fi in plinul inimii tale, daca respiri superficial sau cu greutate.Cand respiratia este superficiala, la fel este si gandirea. Daca vrei sa traiesti o viataspirituala, constientizeaza modul in care respiri. Straduieste-te sa devii constient demomentele in care respiri superficial si extinde constienta si asupra gandurilor tale.Vei vedea ca mintea ta palavrageste. Nici unul dintre aceste ganduri nu are profunzime sau semnificatie. Daca te relaxezi si respiri adanc, aceste ganduri vor zbura ca niste pasari speriate. Atunci iti vei gasi salas in inima ta.Atunci cand respiratia iti este chinuita, gandul iti e condus de frica si anxietate.Straduieste-te sa devii constient de momentele in care respiri greu. Observa cegandesti si ce simti. Starile mintii tale isi au radacina in trecut sau in viitor. Teconcentrezi pe ce fac alti oameni si pe modul in care te poti adapta la actiunile lor sicum te poti proteja. Iti construiesti in jurul inimii o fortareata formata din ganduri.Respira adanc si relaxeaza-te. Mai respira o data. Respira si intoarce-te la inima ta.Respira si intoarce-te la Sinele tau esential.Daca nu te intorci spre inima ta, nu poti vedea prin prisma compasiunii. Si daca nu privesti cu compasiune, nu vezi cum trebuie. Tot ceea ce este perceput este ceva fals,este o hiperbola. Este ceea ce, pur si simplu, iti hraneste plictiseala si anxietatea.Respiratia este cheia spre a trai o viata spirituala in intruparea fizica. Atunci candtrupul moare, respiratia il paraseste. Unde se duce ea?Cei mai multi dintre voi cred ca trupul este cel care creeaza respiratia. In realitate,este exact invers. Respiratia este cea care da viata trupului. Atunci cand respiratiadispare, trupul inceteaza de a mai functiona. El se dezintegreaza, devenind nimic – deoarece, fara respiratia spiritului, trupul nu este nimic.”

sursa:http://www.scribd.com/doc/59693486/Linistea-inimii

Terapia naturala psiho-cauzala sau abordarea psihosomatica a bolii si vindecarii



Boala este o atentionare – ne semnaleaza ca ne manifestam dizarmonios. Nu este o pedeapsa, ci o consecinta a faptelor si atitudinilor noastre. Ne oglindeste defectele, ne reflecta erorile. Ne pune fata in fata cu noi insine. Ne indeamna sa ne sesizam neajunsurile si sa ne mobilizam pentru a le transforma in calitati corespondente. De exemplu, teama este o caricatura a prudentei, mania o distorsiune a pasiunii, lenea o degradare a calmului. Bola nu este un dusman, ci, paradoxal, cel mai bun prieten, caci are curajul sa ne spuna verde in fata ce, unde si cum gresim. De aceea atitudinea de a o nega, de a o ignora ca si efect al unui stil de viata dizarmonios este contra-productiva. Aceasta atitudine poate avea ca rezultat camuflarea simtomelor si o falsa vindecare. Dusmanindu-ne boala, ne dusmanim pe noi, caci de multe ori in umbrele din noi se ascund energii puternice si profunde care asteapta sa fie manifestate plenar.

Boala ne semnaleaza instrainarea de sine. Nu o putem vindeca decat daca ne reimprietenim cu noi insine.

Boala este rodul unor convingeri false adanc inradacinate in fiinta celui bolnav. Atat de adanc incat ajung sa ia forme materiale si sa se manifeste la nivelul corpului fizic. In medicina holistica acest fenomen este numit „somatizare”. Esenta tratamentului consta in dobandirea luciditatii care permite descatusarea de aceste convingeri gresite, generatoare de atitudini si actiuni gresite. Insa, dincolo de aspectul teoretic, lupta este personala, experienta individuala este singura eliberatoare. Nici o filozofie, nici o doctrina nu vor putea vreodata sa faca treaba pe care fiecare individ o are de facut pentru el. Armonia nu poate fi redobandita decat individual, prin informare si experienta directa, prin explorare si constientizare. Numai astfel procesul vindecarii devine o simpla chestiune de timp, cu singura conditie ca acest timp sa mai fie inca disponibil pentru persoana afectata (modificarile din planul fizic, deci leziunile morfologice, sa nu fie deosebit de severe, iar timpul necesar reversarii bolii sa nu fie mai mare decat poate duce pacientul).

Boala este consecinta unor rezonante distructive pe care cel bolnav le intretine avand falsa convingere ca este una cu ele. Acestea isi au originea in subsolul constintei, inaccesibil in mod obisnuit, dar perceptibil de catre oricine sub forma gandurilor si trairilor degradante. Acolo, in hrubele psihicului, mocnesc reprimate tendintele noastre ascunse, negate, condamnate, ostracizate, natura noastra primara pe care nu vrem sa o recunoastem din cauza prejudecatilor si a inhibitiilor rezultate din constrangerile sociale, familiale, religioase, politice, materiale, personale. Greseala esentiala pe care o comite cel susceptibil de boala este de a se confunda cu aceste manifestari psiho-mentale, de a se lasa cuprins cu totul de valtoarea lor, de a-si lasa claritatea constiintei inecata in mlastina. Multi oameni adopta trairi si ganduri precum „sunt terminat de nervi”, „sunt verde de invidie”, „mi-e frica de mor”, „mi-e lene de pic” deoarece considera ca asa este firesc – precum in cazul copiilor care ii imita pe cei mari si invata ca trebuie sa fie suparati, agitati, crispati, frustrati, etc. Adoptate initial in mod superficial, tiparele comportamentale devin cu timpul personalitatea omului adult si problema lui cea mai mare.

Boala are ca substrat ignoranta. Un om bolnav isi este siesi strain. Aceasta instrainare poate avea grade variate si se poate referi la diferite aspecte ale fiintei umane. Cea mai severa instrainare va genera si boala cea mai severa (si cea mai greu vindecabila). In acest sens, psihozele si mai ales schizofrenia, sunt considerate in medicina naturala bolile cele mai grave, chiar daca ele nu se asociaza cu modificari vizibile la nivelul corpului fizic. Practic, aceasta fata nevazuta a existentei noastre numita viata interioara face in cele din urma diferenta dintre sanatate si boala, dintre fericire si mizerie, dintre bucuria prezentului si toate conditionarile noastre. Menirea remediilor naturale este aceea de a cataliza procesul de patrundere, lamurire si prefacere interioara, de a directiona efortul launtric, de a-i da coerenta si focalizare. Este o iluzie sa consideram ca simpla administrare a unui remediu exterior sau a altuia poate elimina complet si permanent o anumita suferinta.

Diferitele manifestari patologice sunt o expresie a armoniei universale, in particular a legii actiunii si reactiunii. Simplul fapt de a folosi niste plante, cristale, posturi, regimuri alimentare, nu ne anuleaza greselile si pornirile dizarmonioase. Desigur, unele procedee au efecte purificatoare profunde, la multiple niveluri, capabile sa aduca linistea si luciditatea necesare metamorfozarii launtrice. Efectele lor benefice sunt insa menite sa fie insotite intotdeauna de intelegerea trairilor inferioare care au generat boala. Acesta si este scopul final. Odata ce obiceiurile noastre dizarmonioase sunt aduse in campul constintei, intelese si sublimate, toate formele de suferinta generate de acestea incep sa se topeasca de la sine. Pana sa iti dai seama ce se intampla, suferinta va fi disparut cu totul. In momentul cand transformarea s-a produs, boala inceteaza.

Abordarea psiho-somatica a vindecarii are ca premisa corelatia potrivit careia manifestarile in plan psiho-emotional determina manifestarile in plan energetic, care determina la randul lor manifestarile in plan fizic. Asadar, problemele psiho-emotionale, neglijate, negate, reprimate ori incorect tratate vor constitui germenii viitoarelor dezechilibre la nivel energetic si, mai apoi, declansatorii feluritelor afectiuni in plan fizic. Tratarea efectelor grosiere (bolile propriuzise), o deblocare energetica autentica si incursiunea cat se poate de serioasa si de constienta in tot ceea ce inseamna viata noastra interioara constituie premisele unei vindecari eficiente si durabile (chiar daca uneori lente).

Manifestarile dizarmonioase in plan psiho-emotional sunt evidente imediat, dezechilibrele produse de acestea in plan energetic au o latenta medie de aparitie si pot fi recunoscute atunci cand in corp apar dereglari functionale (adica desi nu exista leziuni la nivelul unor organe, acestea incep sa nu-si mai indeplineasca toate functiile in mod corespunzator), in timp ce manifestarile corespondente in plan fizic au un timp mult mai lung de instalare, devenind evidente dupa nenumarate trairi dizarmonioase in plan psiho-emotional si dupa indelungi disfunctionalitati la nivelul unor organe si sisteme. In aceasta faza – de manifestare fizica – apar leziunile organice iar boala poate fi deja depistata sub aspectul prezentei sale materiale in corp.

Terapia naturala autentica propune o abordare holistica, oferind solutii si remedii menite sa influenteze toate cele 3 planuri (psiho-emotional, energetic si fizic). Vom reveni in curand cu informatii si metode terapeutice legate de abordarea vindecarii de la nivel psiho-cauzal.
sursa :calivita.ro

UN DRUM SPRE CUNOAŞTEREA DE SINE


Rudolf Steiner

Prima meditaţie

CEL CE MEDITEAZĂ ÎNCEARCĂ SĂ-ŞI FACĂ O
REPREZENTARE EXACTĂ DESPRE CORPUL FIZIC

Dacă reflectăm profund asupra a ceea ce se petrece în sufletul nostru când, prin intermediul simţurilor şi al înţelegerii, acesta se apleacă asupra fenomenelor lumii exterioare, nu putem spune că el percepe aceste fenomene sau cunoaşte obiectele care îl înconjoară pe individ. Căci, într-adevăr, în aceste momente el le ignoră cu totul. Lumina soarelui care se răspândeşte în spaţiu şi pe care obiectele o reflectă în mii de culori se răsfrânge în sufletul nostru. Sufletul se bucură de un lucru şi, pe durata bucuriei sale, este bucuria însăşi, în măsura în care el are conştienţa fenomenului. Bucuria trăieşte în el. Între suflet şi experienţa sa cu lumea se realizează o fuziune. El nu se percepe ca fiind o entitate care se bucură, care admiră, care se distrează, sau căreia îi este frică. El însuşi este bucurie, admiraţie, plăcere sau teamă.Dacă si-ar da întotdeauna seama de aceasta, sufletul ar recunoaşte valoarea momentelor în care întoarce spatele lumii exterioare pentru a se analiza pe sine însuşi. El ar descoperi în aceste momente o trăire atât de deosebită, încât nu ar putea s-o compare cu existenţa obişnuită. Când reuşim să pătrundem în această trăire, în conştienţa noastră se trezesc enigmele existenţei; enigme care sunt, în fond, sursa tuturor celorlalte probleme ale universului. Lumea exterioară şi lumea interioară sunt percepute de spiritul omenesc atunci când, pentru o durată mai mult sau mai puţin lungă, el se izolează de lumea exterioară şi se retrage în singurătatea existenţei sale personale.Această retragere nu este deloc un proces simplu, care, o dată realizat, ar putea fi reprodus după voie. Este mai curând începutul unei călătorii către lumi până atunci necunoscute. Dacă se întreprinde această călătorie, fiecare pas pe care îl facem cere alţi paşi, şi în acelaşi timp îi pregăteşte; doar această „călătorie” face sufletul capabil să-i realizeze. Şi fiecare pas ne apropie de răspunsul la întrebarea: Ce este omul în adevăratul sens al cuvântului? Ni se deschid nişte lumi care rămân închise modului obişnuit de observare a vieţii, dar care, doar ele, pot să ne reveleze adevărul referitor la viaţa obişnuită. Deşi trebuie să recunoaştem că întrebarea nu capătă un răspuns complet şi definitiv, rezultatele periplului nostru interior sunt de natură să depăşească toate cunoştinţele pe care ni le pot da simţurile exterioare şi înţelegerea legată de acestea. Şi sufletul are nevoie de asemenea răspunsuri, orice reflecţie mai aprofundată asupra noastră înşine convingându-ne de aceasta.Demersul interior trebuie să înceapă prin anumite reflecţii sobre, reci. Numai ele pot oferi un punct de plecare sigur pentru pătrunderea ulterioară în zonele suprasensibile, obiectiv final al acţiunii sufletului. Multe persoane ar vrea să evite această pregătire şi să intre dintr-o dată „dincolo”. Însă orice fiinţă sănătoasă, abătută la început de o primă repulsie de la astfel de reflecţii, va reveni la ele mai devreme sau mai târziu, căci oricât de numeroase ar putea fi cunoştinţele dobândite pe alte căi, numai o metodă bazată pe gândire, aşa cum am descris-o, oferă un teren solid cercetărilor noastre.

În viaţa sufletului poate apărea un moment când el poate spune: „Trebuie să mă pot sustrage tuturor impresiilor care vin din lumea exterioară, dacă nu vreau să recunosc neputinţa mea, lucru ce mi-ar face viaţa imposibilă şi m-ar determina să consider că nu sunt decât un nonsens însufleţit. Tot ce percep în exteriorul meu există independent de mine, există fără mine, şi va exista fără mine. De ce culorile sunt resimţite în mine, în timp ce senzaţiile mele s-ar putea să nu aibă nici o relevanţă pentru ele? De ce substanţele şi forţele lumii exterioare alcătuiesc corpul meu? El se însufleţeşte şi devine aparenţa mea exterioară. Recunosc că am nevoie de acest corp, întrucât dacă nu aş poseda simţurile pe care numai el poate să mi le dea aş fi lipsit de orice viaţă interioară. Fără corpul meu aş fi ca şi la origine, gol de orice conţinut. Corpul meu e cel ce-mi dă putere şi bogăţie interioară”.În această situaţie apar toate reflecţiile, de care nimeni nu scapă fără a risca să ajungă într-o zi într-o contradicţie inevitabilă cu sine însuşi. Corpul nostru, tocmai datorită faptului că este viu, este azi expresia vieţii sufletului. Datorită funcţionării organelor corpului, sufletul nostru se poate manifesta şi îşi semnalează prezenţa în corp. Dar lucrurile sunt în veşnică schimbare. Elementele constitutive ale corpului vor fi supuse într-o zi unor legi cu totul diferite de cele care ascultă azi, când corpul nostru există pentru noi, pentru viaţa noastră psihică. Atunci el va fi determinat de legile care guvernează substanţele şi forţele naturii, legi care nu au nimic comun cu noi, cu viaţa noastră personală. Corpul, căruia îi datorăm viaţa noastră interioară, va fi absorbit de curentul universal, în care el va pierde orice legătură cu sentimentele noastre.

Acest raţionament poate trezi în viaţa noastră interioară toate temerile care fac să apară gândul morţii, fără ca la ele să se adauge emoţiile personale care le însoţesc de obicei şi care dăunează echilibrului şi liniştii necesare oricărei meditaţii ce are ca scop cunoaşterea.Nu este deloc de mirare că omul doreşte să înţeleagă moartea şi să afle dacă sufletul posedă o viaţă independentă de cea a corpului care se descompune. Dar poziţia sa în faţa acestor probleme este capabilă, mai mult ca orice alt lucru din lume, să-i tulbure viziunea obiectivă şi să-l facă pe om să accepte răspunsuri pe care propria sa dorintă i le-a inspirat. Or, nu vom putea dobândi o cunoaştere adevărată asupra domeniului spiritual, dacă nu suntem gata să acceptăm orice răspuns, fie că e afirmativ, fie că e negativ. Pentru a ne convinge, este suficient să ne întrebăm cu obiectivitate dacă am accepta cu acelaşi calm certitudinea stingerii vieţii sufletului după moarte sau cea a supravieţuirii sale. Desigur, sunt persoane care cred în mod sincer că descompunerea corpului duce la dispariţia sufletului şi care îşi adaptează viaţa la această gândire. Nu este însă mai puţin adevărat că în această problemă sentimentele acestor persoane nu sunt nicidecum imparţiale. Fără îndoială, ele nu se lasă dominate de spaima nimicirii şi nu permit dorinţei de supravieţuire să înăbuşe în ele vocea cunoaşterii. În acest domeniu, spiritul lor este adesea înzestrat cu o mai mare obiectivitate decât acela al persoanelor care se amăgesc în mod inconştient cu raţionamente care le fac să creadă în nemurire; în fond, ele nu sunt conduse decât de setea de supravieţuire, care le macină sufletul. Cu toate acestea, prejudecata nu este mai puţin importantă la persoanele care neagă imortalitatea. Ea este numai de altă natură.Aceste persoane au o concepţie limitată despre ceea ce înseamnă viaţa, existenţa. Viziunea lor implică în mod obligatoriu anumite condiţii, condiţii care încetează să mai existe când corpul a dispărut. Din acest fapt ele trag concluzia morţii simultane a vieţii sufletului şi nu-şi dau seama că dau o definiţie a vieţii care exclude a priori orice reprezentare a unei existenţe independente de cea a corpului şi, ca urmare, a supravieţuirii sufletului. Aceste persoane nu se lasă influenţate de sentimentele lor, ci mai curând de niste idei la care ele sunt incapabile să renunţe. În acest domeniu, mai există încă multe alte prejudecăţi, dar nu le putem menţiona aici pe toate.Ideea că trupul, ale cărui funcţii permit manifestarea vieţii sufletului, va fi într-o zi la dispoziţia lumii exterioare şi că va asculta de legi care nu au nimic comun cu viaţa lui interioară, evocă fenomenul morţii, fără ca în consideraţiile noastre să fie implicată vreo dorinţă sau înclinaţie personală. În cazul acesta nu vom întârzia a resimţi că gândirea asupra morţii nu are importanţă în sine, dar dobândeşte această importanţă datorită faptului că moartea clarifică enigma vieţii.

Aici apare un nou punct de vedere: enigma vieţii nu şi-ar găsi oare soluţia în înţelegerea fenomenului morţii şi a esenţei acestui fenomen?Sufletul trebuie să nu se încreadă în dorinţa supravieţuirii sale, care-i este inerentă, şi nici în opiniile referitoare la moarte pe care această dorinţă poate să i le inspire. De ce realităţile lumii s-ar lăsa influenţate de emoţiile sufletului? Acesta, atunci când nu ascultă decât de dorinţele sale, nu mai găseşte nici un sens pentru propria sa existenţă, dacă se convinge că, asemenea unei flăcări ce ţâşneşte dintr-un corp arzând, el nu apare din substanţa corpului ce arde decât pentru a se stinge din nou. S-ar putea totuşi ca acest lucru să fie adevărat, deşi pare absurd în aparenţă.Atunci când sufletul are în vedere corpul, el trebuie să ştie să se limiteze la datele pe care i le oferă acesta. Or, se pare că în natură există anumite legi care determină reacţiile substanţelor şi forţelor, unele asupra altora, că aceste legi stăpânesc în egală măsură şi corpul, şi că ele reintegrează corpul, după un anumit interval de timp, în circuitul universal al vieţii.Această gândire, considerată sub toate aspectele sale, poate avea utilitatea sa pentru ştiinţele naturale, dar în faţa realităţii ea apare cu totul nejustificată. Veţi spune, poate, că numai această gândire este ştiinţific-obiectivă şi că orice altă idee nu este decât credinţă subiectivă. Acest lucru vi-l puteţi imagina. Dar o judecată imparţială va respinge un asemenea punct de vedere, şi acesta este singurul lucru care contează.Aici nu are importanţă faptul că natura specifică a sufletului nostru impune anumite necesităţi gândirii noastre; trebuie luate în considerare numai fenomenele pe care le observăm în lumea exterioară, din care sunt împrumutate substanţele şi forţele corpului nostru şi în care ele se dizolvă după moarte. Aceste substanţe şi aceste forţe ascultă de legi care rămân perfect indiferente la tot ce se întâmplă în corpul omenesc pe durata vieţii. Aceste legi (care sunt de natură fizico-chimică) acţionează asupra corpului în acelaşi fel ca şi asupra oricărui alt obiect neînsufleţit al naturii. Suntem obligaţi să spunem că această indiferenţă a lumii faţă de corpul omenesc, departe de a începe o dată cu moartea, există şi pe durata vieţii. Dar viaţa nu ne va dezvălui niciodată raportul real care leagă lumea sensibilă de corpul omenesc; asupra acestui subiect vor putea să ne lămurească numai reflecţiile următoare:„Corpul meu este suportul simţurilor mele, e mijlocitorul prin care se manifestă sufletul meu şi suferă acţiunea lumii exterioare. Cunosc această acţiune a lumii exterioare atunci când iau în considerare ceea ce se întâmplă după moarte. Ştiu că va veni un timp când nu voi mai poseda nici un singur mijloc de manifestare de care dispun actualmente.” Orice altă concepţie privind raporturile lumii sensibile cu corpul este infirmată de fapte. Gândul pe care l-am enunţat mai sus nu intră în conflict cu nici una din experienţele pe care le putem face, atât în lumea exterioară, cât şi în cea a sufletului nostru. Nu găsim nimic de neacceptat în ideea că substanţele şi forţele care ne aparţin vor fi sediul unor fenomene care nu au nimic comun cu propria noastră existenţă. Omul care se dăruieşte vieţii cu toată imparţialitatea nu simte urcând din adâncul lui însuşi nici o dorinţă provenind din corpul său şi care ar face penibilă gândirea descompunerii acestuia după moarte. Această perspectivă nu ar deveni de neacceptat decât dacă ar trebui să-şi reprezinte că forţele şi substanţele corpului său, care se întorc la natură, antrenează o dată cu ele şi fiinţa sa vie şi nesimţitoare. Această gândire este inacceptabilă, la fel ca şi orice altă concepţie care nu decurge în mod natural din observarea fidelă a lumii şi a fenomenelor sale. Însăşi absurditatea acestei gândiri îl va face mereu să se opună realităţii. Dimpotrivă, ideea unei participări constante a lumii la viaţa corpului ne apare plină de sens. Adoptând această idee ne simţim în perfectă armonie cu faptele care ni se revelează liber, fără a le impune concepţiile noastre artificiale.Perfectei armonii care domneşte între sentimentul sănătos, natural al sufletului şi revelaţiile naturii nu i se acordă întotdeauna suficientă atenţie. Oricât de evidentă şi fără importanţă ar putea să pară, această remarcă clarifică mult problema care ne preocupă.Omul are suficiente motive personale să nu admită că sufletul se descompune o dată cu corpul; aceste motive trebuie să fie însă îndepărtate prin observare imparţială şi obiectivă. Dar aceasta ne obligă să admitem că lumea nu are, în existenţa sufletului, alt rol decât acela pe care i-l recunoaştem noi după moarte. Valoarea acestei gândiri este demonstrată prin însăşi necesitatea cu care ea ni se impune şi prin faptul că rezistă la orice obiecţie care i se poate aduce. În realitate, atât cei care cred în imortalitate, ca şi cei ce o neagă, gândesc în acest fel. Cei din urmă vor spune poate că legile care guvernează corpul după moarte determină şi fenomenele proprii organismului viu. Însă ei se înşeală dacă cred că aceste legi s-ar exercita în alt fel asupra corpului, atunci când acesta este mijlocitorul sufletului, decât atunci când el a încetat să mai fie.Este de acceptat o singură idee, anume aceea că complexul particular de forţe care se manifestă o dată cu corpul e tot atât de indiferent faţă de rolul său de suport al sufletului cât este de indiferent celălalt complex de forţe, prin care corpul se descompune. Această indiferenţă nu este faptul sufletului, el este mai curând faptul substanţelor şi forţelor corpului. Sufletul simte că trăieşte prin corp, dar corpul trăieşte cu lumea exterioară, în ea, prin ea şi viaţa sufletului nu determină corpul mai mult ca fenomenele lumii exterioare. Trebuie să admitem că circulaţia sângelui prin corp este influenţată atât de frigul şi de căldura exterioară, cât şi de frica sau de ruşinea care îşi au sediul în suflet.Recunoaştem acţiunea pe care legile naturii o exercită asupra noastră în raportul particular care se stabileşte între ele şi noi, şi care se exprimă prin formarea corpului omenesc. Simţim că corpul face parte din lumea exterioară, dar nu cunoaştem raporturile sale interioare cu sufletul. Ştiinţa modernă ne explică parţial cum legile lumii exterioare se combină pentru a produce această entitate bine determinată pe care o reprezintă corpul omenesc. Ştiinţa va face fără îndoială progrese importante în această cunoaştere, dar prin aceasta nu se vor modifica câtuşi de puţin concepţiile noastre privind raporturile sufletului cu corpul, nici nu vom afla în ce măsură funcţiunile corpului exprimă viaţa sufletului. Datorită ştiintelor naturale, vom cunoaşte din ce în ce mai bine fenomenele care au loc în corp în timpul vieţii, dar aceste fenomene vor fi întotdeauna percepute ca exterioare de către suflet, ca şi cele la care este supus corpul după moarte.În cadrul lumii exterioare, corpul nostru trebuie să ne apară ca un complex de forţe şi de elemente care există în sine şi care se explică prin el însuşi în calitate de participant la lumea exterioară. Natura produce planta şi apoi o distruge. Ea guvernează corpul omenesc şi îl dizolvă în sânul său.Dacă omul contemplă natura, îmbogăţit prin aceste reflecţii, poate ajunge să se uite pe sine însuşi şi tot ce este în el şi să-şi simtă corpul ca o parte a lumii exterioare. Dacă meditează în acest fel asupra raporturilor fiinţei sale lăuntrice şi asupra celor ce o leagă de natură, omul dobândeşte în el însuşi cunoaşterea a ceea ce se poate numi corpul său fizic.

Despre Suflet -Aristotel


Ce este deci sufletul? Prin ce coordonate concepţia aristotelică îşi manifestă încă prezenţa? „Numim viaţă — scrie Aristotel — capacitatea de hrănire prin sine, de creştere si, în fine, de micşorare”. Fiecare corp natural care „participă la viaţa” se poate considera drept „sub­stanţă compusă”, adică structurată într-un anumit fel din materie şi formă. Nu orice corp înzestrat cu viaţă poate fi însă considerat suflet. „Căci corpul nu este din acelea care se enunţă despre un subiect, ci mai curînd este el însuşi substrat si materie. Sufletul este deci, cu necesitate, o substanţă în sensul de specie a unui corp natural care are viaţa virtual <în putere >. Insă substanţa este o entelehie; aşadar, sufletul este realitatea în act a unui astfel de corp”.Sufletul este „prima entelehie”, pentru că el este „primordiala entelehiea unui corp natu­ral care posedă viaţa ca potentă”. Dacă este să rostim o definiţie generală a sufletului, am spune că el este ,,realItatea în act primordială a unui corp, natural, înzestrat cu organe”. De aceea nici nu e nevoie să cercetăm dacă sufletul si corpul sînt una, precum nu cercetăm dacă ceara e una cu chipul imprimat în ea. Sufletul este o substanţă, anume „cea potrivit cu raţiunea de a fi a lucrului” ; el nu este însă „esenţa şi raţiunea de a fi” a unui corp artificial, ci a unui corp natural anumit, care poartă în sine principiul mişcării, ca şi al stării pe loc ; sufletul nu este deci separabil de corp.Sufletul este „principiul lumii vegetale şi animale” şi se defineşte prin: hrănire, simţire, gîndire, mişcare. Nu corpul este „entelehia sufletului”, ci acesta din urmă este „entelehia unui anumit corp” (a unui corp natural), împotriva lui Platon şi a atomismului, Aristotel precizează că „sufletul nu există fără corp şi nici nu este un fel de corp” ; el „nu este corp, dar ţine de un corp,  şi de aceea se află într-un corp şi încă într-un corp de o anumită conformaţie, dar nu în sensul înaintaşilor, care îl adaptau unui corp fără sa determine în care şi în ce fel de corp, deşi se observă că nu orice lucru primeşte la întîmplare pe oricare (substanţă). Deci, sufletul este ,,o entelehie specifică şi raţiunea de a fi a ceea ce are o potentă < virtualitatea> de a fi într-un fel anumit”. Facultăţile sufletului (nutritivă, apetitiva, senzitivă., de mişcare, de gîndire) nu aparţin în egală măsură tutu­ror fiinţelor. Astfel, plantelor le aparţine numai cea nutritivă, altora si cea senzitivă si cu ea şi năzuinţa (care cuprinde si dorinţa, impulsul şi voinţa) ; unora le aparţine şi capacitatea de a se mişca, iar altora chiar cea de a gîndi si intelectul (oamenii). Nu putem însă formula o noţiune generală pentru toate (care să se armonizeze cu toate facultăţile amintite), ci trebuie sa ţinem seama de ,,specificul propriu si inseparabil”. De aceea, va trebui sa examinăm separat de ce specie este sufletul fiecăruia, de pildă cel al plantei, al omului sau al vietăţii inferioare, şi totodată ,,din ce cauză se înseriază, ele astfel, unele după altele”.

citat din cartea  Despre Suflet -introducere