De Ce cresc brazii puternici

Pe o pantă abruptă de munte era odată un brăduț.
Abia ieșise din pamantul umed și pentru prima data văzu Soarele.
Nimic nu părea mai frumos ca Soarele. Știa în interiorul lui că misiunea lui este să ajungă la Soare.
Statuse ceva timp sub pământ până să scoată „capul’ afară.
Acum însa, nimic nu i se părea mai frumos ca „afară”.
Simțea și el că trăia cu adevărat. Poate că viața începea de afară și el nu știuse acestea până acum.
Totuți, își putea aminti primele lui clipe de când era o sămânță.
Au fost și acelea frumoase. Simțise umezeala pământului și căldura lui ca o păturică ocrotitoare.
Pământul îl hrănise cu apa lui dar și cu toate cele necesare.Se gândi, în sinea lui că Pământul era mama lui. Cine alta să fi fost?Doar în pântecul Pământului s-a format și a crescut până când ieși afară.
Respira aerul curat și se hrăni cu o rază de Soare.Nimic nu putea fi mai bun decât o rază de Soare, o gură de aer bun și o picătură de rouă. Era fericit!
Cu siguranță Soarele era Tatăl lui. Știa asta prin toate acele sale care sorbeau și se hrăneau cu raze de soare. În sfârșit acum știa cine sunt părinții lui. Avea o mamă Pământ și un tată Soare.
Zilele treceau și nopțile treceau. Brăduțul creștea în fiecare zi mai mare.
Însă pe cât creștea și se înălța, vântul se simțea tot mai aspru printre ramuri, ploile reci îi spălau ramurile încă mici.
Bradul era trist din această cauză, deseori îi era frig și se speria că vântul îl va ridica din rădăcini.
Iarna a venit anul acesta prea devreme.
Ramurile sale fusese de tot acoperite cu zăpadă, iar pământul înghețase de tot, i se părea că mama pământ nu îi aude vocea slabă de sub nămeți, nu înțelegea de ce l-a abandonat.
A așteptat multe zile să iasă Tata Soare să îl întrebe de ce nu mai simte iubirea lui și grija hrănitoare a Mamei Pământ.
Într-o după amiază norii s-au risipit și Soarele a ieșit de după creasta munților.
Mare bucurie a avut atunci brăduțul nostru și a strigat:
Tata Soare, de ce nu mai simt susținerea voastră? De ce vântul și ploaia mă pedepsesc atât de aspru și zăpada îmi acoperă de tot ramurile?
Soarele i-a răspuns cu blândețe:
-Fiule tot ce se întâmplă este spre binele tău : vântul puternic l-am trimis eu, el îți întărește puterea în ramuri.
Ploile vin ca să hrănească pământul și să poți primi și tu Apă, atât de necesară pentru viață.
Iar zăpada are un rol important iarna ca să te protejeze de frig.
Prin toate aceste provocări vei crește un brad puternic și drept care se va înălța deasupra tuturor copacilor din pădure.
Vei crește atât de mare până vei ajunge să vezi de sus pădurea, munții.
Dar Tata, eu nu știu cum cresc, eu doar cresc, învață-mă să cresc drept să pot ajunge la Tine, să fiu una cu tine.
-Fiule, ca să crești drept, să ajungi la Soare, trebuie să împlinești legile drepte ale pădurii din care ești.
-Tata dar care sunt acelea?
– Prima: Cunoaște-ți Rădăcinile –  Pământul și nu uita că ele sunt Mama ta.
Ai încredere în ele, ai grijă să le crești cât mai solide, ele nu o să îți permită să cazi, oricât de mari vânturi și zăpezi vor veni.
A doua: Cunoaște-ți tulpina și nu uita că pentru a fi drept, ai nevoie de echilibru.
Uneori se vor rupe crengi, uneori vei pierde ace, dar aceasta e necesar pentru a menține echilibru în ramuri și tulpina dreaptă.
A treia: Cunoaște-ți coroana: Smerește-ți ramurile și lasă-le uneori mai în jos pentru a prinde viteză să crești ca o săgeată înspre nori.-Și voi ajunge la tine, la Soare?
-Da!
-Mulțumesc Tată! Abia aștept! Dar ce să fac în zilele în care nu te vezi dintre nori și în nopțile reci?
– Eu sunt Lumina zilei. Chiar dacă nu o să mă vezi, lumina mea o să te mângâie în fiecare zi. Iar noaptea o să îți luminez în fiecare stea.
Soarele zâmbi și-și trimise ultima raza din acea zi pentru a-și îmbrățișa bradutul iubit.
Dragostea și căldura lui îi ajungeau până dimineața care aducea lumina peste munți. Iar atunci când noaptea se așeza tăcută și ascultătoare.
Mii de stele sclipeau parcă doar pentru el pe cer jucăușe și zâmbitoare. „
Mesajul acestei povești este să îți iubești rădăcinile și vremurile dificile din viața ta și să înțelegi că toate provocările și momentele dureroase din viața ta te ajută, de fapt, să crești.

Chiar și pierderile își au locul în viața ta – ele fac loc să crească și să se manifeste ceva nou, mai aliniat cu tine și cu nivelul la care ai crescut.

Nu te îndoi nici o clipă, ca acel brăduț care crește drept înspre Soare, că meriți să fii împlinită și liberă pe calea ta.

Sursa mail

Îngerul casei

La curățenia de Crăciun mama s-a apucat să scoată tot din debara. Schiurile vechi ale copiilor, un aspirator de care nu se mai folosise de ani de zile, câteva jucării. Și, după ce a scos totul, a găsit un Înger. Mare, ca la doi metri, de nu mai mult, sigur mai mult, că stătea cu capul plecat de parcă ducea tavanul în cârcă. Mama a înțepenit. Îngerul i-a spus cu glas blând:

– Nu te teme…

Ceea ce a făcut-o pe mama să se teamă și mai mult și ar fi strigat după tata dacă ar fi avut glas. Dar tata era la meci, juca România cu…cine juca ea, mama nu se pricepea nici la fotbal mai bine decât la îngeri. Nu putea spune nimic, acum de exemplu ar fi vrut să-l întrebe cine e, de ce vorbește cu ea, dar nu putea articula un cuvânt, deschidea gura și nu ieșea niciun cuvânt, asta era mama după întâlnirea cu Îngerul. Dar Îngerul îi răspundea, îi auzea glasul gândurilor foarte clar și tare, aproape asurzitor ca și când mama ar fi țipat la el, nu alta.

– Sunt îngerul casei tale.

Mama nu știa că are un înger casa ei, dar nu știa nici ce caută el în debara. Îngerul i-a răspuns și de această dată întrebării nepuse.

– Nu mai aveați nevoie de mine. La început am fost în camera copiilor, când erau ei mici și-i împărtășeați Duminică de Duminică. Apoi ei au crescut, voi v-ați găsit alte preocupări Duminicile. Cât mai trăia bunica, mama ta, datorită ei am rămas totuși prin bucătărie. Ea mă pomenea de câte ori gătea. Mă ruga să iasă mâncarea bună, mai ales în ultima vreme când, din cauza bolii, nu prea își mai amintea rețetele și nu știa dacă a pus sare sau nu și, uite așa, punea sare și de cinci ori la o tocăniță, o făcea bocnă, apoi mă ruga pe mine să dreg mâncarea…Găteam bine împreună eu cu ea. După ce ea a auzit chemarea și a plecat, am mai stat o vreme prin hol. Mai veneau mătușile pe la voi, surorile ei. Mai aduceau câte o sticluță de agheasmă sau puțină anafură. Mai lăsați și voi preotul cu Icoana. După aceea ați renunțat și la asta și am ajuns din hol în debara.
De plecat nu plec, nu am voie să plec. E ordin sus! Aici stau. Orice ar fi.

Mamei îi părea tare rău de Înger, dar mai rău îi părea de ei, că au așa un Înger și nu au habar cum să aibă grijă de el, câinele se bucura de mai multă atenție, era plimbat de două ori pe zi, periat, despăducheat…pe când Îngerului nu-i aruncau nici măcar ”un os de ros”, cum ar veni. Bine că îngerii nu au nevoie de oase și nici de despăgucheri…În acel moment din sufragerie s-a auzit strigătul plin de bucurie al tatălui.

– Goooll marcase România un gol. Mama a tresărit la țipătul tatei, apoi s-a gândit că tot un gol era și-n inima ei. Nu mai putea schimba nimic din trecut. Îngerul ei din debara, prăfuit, uitat, părea fără nicio speranță.

Nu e așa, i-a răspuns Îngerul. Oricând mă poți scoate din debara. Nu la plimbare de două ori, în lesă, ca pe câine, ci altfel…

Mama și-a adus aminte de mama ei, de felul cum aprindea ea candela, de rugăciunea ei senină de noapte, de felul în care o găsea dimineața la rugăciune exact așa cum o lăsase la culcare, de se întreba dacă închisese vreun ochi toată noaptea. Oare o mai fi candela aceea pe undeva?

La această întrebare, Îngerul lumină cu putere. La lumina lui descoperi pe raftul de sus candela mamei ei. Doar acest simplu gest și deja Îngerul casei de revărsase în valuri de lumină, pe hol, prin camere și dintr-o dată curățenia de Crăciun părea gata făcută.

– Așa e, i-a spus Îngerul, rugăciunea e singura și adevărata curățenie.

De atunci înainte, Îngerul din debara s-a transformat din nou în Îngerul casei, vechile și bunele obiceiuri au fost reluate și curățenia de Crăciun dura tot anul. La fel și bucuria lui!

sursa facebook

(Ivona Boitan)