UN DRUM SPRE CUNOAŞTEREA DE SINE


Rudolf Steiner

Prima meditaţie

CEL CE MEDITEAZĂ ÎNCEARCĂ SĂ-ŞI FACĂ O
REPREZENTARE EXACTĂ DESPRE CORPUL FIZIC

Dacă reflectăm profund asupra a ceea ce se petrece în sufletul nostru când, prin intermediul simţurilor şi al înţelegerii, acesta se apleacă asupra fenomenelor lumii exterioare, nu putem spune că el percepe aceste fenomene sau cunoaşte obiectele care îl înconjoară pe individ. Căci, într-adevăr, în aceste momente el le ignoră cu totul. Lumina soarelui care se răspândeşte în spaţiu şi pe care obiectele o reflectă în mii de culori se răsfrânge în sufletul nostru. Sufletul se bucură de un lucru şi, pe durata bucuriei sale, este bucuria însăşi, în măsura în care el are conştienţa fenomenului. Bucuria trăieşte în el. Între suflet şi experienţa sa cu lumea se realizează o fuziune. El nu se percepe ca fiind o entitate care se bucură, care admiră, care se distrează, sau căreia îi este frică. El însuşi este bucurie, admiraţie, plăcere sau teamă.Dacă si-ar da întotdeauna seama de aceasta, sufletul ar recunoaşte valoarea momentelor în care întoarce spatele lumii exterioare pentru a se analiza pe sine însuşi. El ar descoperi în aceste momente o trăire atât de deosebită, încât nu ar putea s-o compare cu existenţa obişnuită. Când reuşim să pătrundem în această trăire, în conştienţa noastră se trezesc enigmele existenţei; enigme care sunt, în fond, sursa tuturor celorlalte probleme ale universului. Lumea exterioară şi lumea interioară sunt percepute de spiritul omenesc atunci când, pentru o durată mai mult sau mai puţin lungă, el se izolează de lumea exterioară şi se retrage în singurătatea existenţei sale personale.Această retragere nu este deloc un proces simplu, care, o dată realizat, ar putea fi reprodus după voie. Este mai curând începutul unei călătorii către lumi până atunci necunoscute. Dacă se întreprinde această călătorie, fiecare pas pe care îl facem cere alţi paşi, şi în acelaşi timp îi pregăteşte; doar această „călătorie” face sufletul capabil să-i realizeze. Şi fiecare pas ne apropie de răspunsul la întrebarea: Ce este omul în adevăratul sens al cuvântului? Ni se deschid nişte lumi care rămân închise modului obişnuit de observare a vieţii, dar care, doar ele, pot să ne reveleze adevărul referitor la viaţa obişnuită. Deşi trebuie să recunoaştem că întrebarea nu capătă un răspuns complet şi definitiv, rezultatele periplului nostru interior sunt de natură să depăşească toate cunoştinţele pe care ni le pot da simţurile exterioare şi înţelegerea legată de acestea. Şi sufletul are nevoie de asemenea răspunsuri, orice reflecţie mai aprofundată asupra noastră înşine convingându-ne de aceasta.Demersul interior trebuie să înceapă prin anumite reflecţii sobre, reci. Numai ele pot oferi un punct de plecare sigur pentru pătrunderea ulterioară în zonele suprasensibile, obiectiv final al acţiunii sufletului. Multe persoane ar vrea să evite această pregătire şi să intre dintr-o dată „dincolo”. Însă orice fiinţă sănătoasă, abătută la început de o primă repulsie de la astfel de reflecţii, va reveni la ele mai devreme sau mai târziu, căci oricât de numeroase ar putea fi cunoştinţele dobândite pe alte căi, numai o metodă bazată pe gândire, aşa cum am descris-o, oferă un teren solid cercetărilor noastre.

În viaţa sufletului poate apărea un moment când el poate spune: „Trebuie să mă pot sustrage tuturor impresiilor care vin din lumea exterioară, dacă nu vreau să recunosc neputinţa mea, lucru ce mi-ar face viaţa imposibilă şi m-ar determina să consider că nu sunt decât un nonsens însufleţit. Tot ce percep în exteriorul meu există independent de mine, există fără mine, şi va exista fără mine. De ce culorile sunt resimţite în mine, în timp ce senzaţiile mele s-ar putea să nu aibă nici o relevanţă pentru ele? De ce substanţele şi forţele lumii exterioare alcătuiesc corpul meu? El se însufleţeşte şi devine aparenţa mea exterioară. Recunosc că am nevoie de acest corp, întrucât dacă nu aş poseda simţurile pe care numai el poate să mi le dea aş fi lipsit de orice viaţă interioară. Fără corpul meu aş fi ca şi la origine, gol de orice conţinut. Corpul meu e cel ce-mi dă putere şi bogăţie interioară”.În această situaţie apar toate reflecţiile, de care nimeni nu scapă fără a risca să ajungă într-o zi într-o contradicţie inevitabilă cu sine însuşi. Corpul nostru, tocmai datorită faptului că este viu, este azi expresia vieţii sufletului. Datorită funcţionării organelor corpului, sufletul nostru se poate manifesta şi îşi semnalează prezenţa în corp. Dar lucrurile sunt în veşnică schimbare. Elementele constitutive ale corpului vor fi supuse într-o zi unor legi cu totul diferite de cele care ascultă azi, când corpul nostru există pentru noi, pentru viaţa noastră psihică. Atunci el va fi determinat de legile care guvernează substanţele şi forţele naturii, legi care nu au nimic comun cu noi, cu viaţa noastră personală. Corpul, căruia îi datorăm viaţa noastră interioară, va fi absorbit de curentul universal, în care el va pierde orice legătură cu sentimentele noastre.

Acest raţionament poate trezi în viaţa noastră interioară toate temerile care fac să apară gândul morţii, fără ca la ele să se adauge emoţiile personale care le însoţesc de obicei şi care dăunează echilibrului şi liniştii necesare oricărei meditaţii ce are ca scop cunoaşterea.Nu este deloc de mirare că omul doreşte să înţeleagă moartea şi să afle dacă sufletul posedă o viaţă independentă de cea a corpului care se descompune. Dar poziţia sa în faţa acestor probleme este capabilă, mai mult ca orice alt lucru din lume, să-i tulbure viziunea obiectivă şi să-l facă pe om să accepte răspunsuri pe care propria sa dorintă i le-a inspirat. Or, nu vom putea dobândi o cunoaştere adevărată asupra domeniului spiritual, dacă nu suntem gata să acceptăm orice răspuns, fie că e afirmativ, fie că e negativ. Pentru a ne convinge, este suficient să ne întrebăm cu obiectivitate dacă am accepta cu acelaşi calm certitudinea stingerii vieţii sufletului după moarte sau cea a supravieţuirii sale. Desigur, sunt persoane care cred în mod sincer că descompunerea corpului duce la dispariţia sufletului şi care îşi adaptează viaţa la această gândire. Nu este însă mai puţin adevărat că în această problemă sentimentele acestor persoane nu sunt nicidecum imparţiale. Fără îndoială, ele nu se lasă dominate de spaima nimicirii şi nu permit dorinţei de supravieţuire să înăbuşe în ele vocea cunoaşterii. În acest domeniu, spiritul lor este adesea înzestrat cu o mai mare obiectivitate decât acela al persoanelor care se amăgesc în mod inconştient cu raţionamente care le fac să creadă în nemurire; în fond, ele nu sunt conduse decât de setea de supravieţuire, care le macină sufletul. Cu toate acestea, prejudecata nu este mai puţin importantă la persoanele care neagă imortalitatea. Ea este numai de altă natură.Aceste persoane au o concepţie limitată despre ceea ce înseamnă viaţa, existenţa. Viziunea lor implică în mod obligatoriu anumite condiţii, condiţii care încetează să mai existe când corpul a dispărut. Din acest fapt ele trag concluzia morţii simultane a vieţii sufletului şi nu-şi dau seama că dau o definiţie a vieţii care exclude a priori orice reprezentare a unei existenţe independente de cea a corpului şi, ca urmare, a supravieţuirii sufletului. Aceste persoane nu se lasă influenţate de sentimentele lor, ci mai curând de niste idei la care ele sunt incapabile să renunţe. În acest domeniu, mai există încă multe alte prejudecăţi, dar nu le putem menţiona aici pe toate.Ideea că trupul, ale cărui funcţii permit manifestarea vieţii sufletului, va fi într-o zi la dispoziţia lumii exterioare şi că va asculta de legi care nu au nimic comun cu viaţa lui interioară, evocă fenomenul morţii, fără ca în consideraţiile noastre să fie implicată vreo dorinţă sau înclinaţie personală. În cazul acesta nu vom întârzia a resimţi că gândirea asupra morţii nu are importanţă în sine, dar dobândeşte această importanţă datorită faptului că moartea clarifică enigma vieţii.

Aici apare un nou punct de vedere: enigma vieţii nu şi-ar găsi oare soluţia în înţelegerea fenomenului morţii şi a esenţei acestui fenomen?Sufletul trebuie să nu se încreadă în dorinţa supravieţuirii sale, care-i este inerentă, şi nici în opiniile referitoare la moarte pe care această dorinţă poate să i le inspire. De ce realităţile lumii s-ar lăsa influenţate de emoţiile sufletului? Acesta, atunci când nu ascultă decât de dorinţele sale, nu mai găseşte nici un sens pentru propria sa existenţă, dacă se convinge că, asemenea unei flăcări ce ţâşneşte dintr-un corp arzând, el nu apare din substanţa corpului ce arde decât pentru a se stinge din nou. S-ar putea totuşi ca acest lucru să fie adevărat, deşi pare absurd în aparenţă.Atunci când sufletul are în vedere corpul, el trebuie să ştie să se limiteze la datele pe care i le oferă acesta. Or, se pare că în natură există anumite legi care determină reacţiile substanţelor şi forţelor, unele asupra altora, că aceste legi stăpânesc în egală măsură şi corpul, şi că ele reintegrează corpul, după un anumit interval de timp, în circuitul universal al vieţii.Această gândire, considerată sub toate aspectele sale, poate avea utilitatea sa pentru ştiinţele naturale, dar în faţa realităţii ea apare cu totul nejustificată. Veţi spune, poate, că numai această gândire este ştiinţific-obiectivă şi că orice altă idee nu este decât credinţă subiectivă. Acest lucru vi-l puteţi imagina. Dar o judecată imparţială va respinge un asemenea punct de vedere, şi acesta este singurul lucru care contează.Aici nu are importanţă faptul că natura specifică a sufletului nostru impune anumite necesităţi gândirii noastre; trebuie luate în considerare numai fenomenele pe care le observăm în lumea exterioară, din care sunt împrumutate substanţele şi forţele corpului nostru şi în care ele se dizolvă după moarte. Aceste substanţe şi aceste forţe ascultă de legi care rămân perfect indiferente la tot ce se întâmplă în corpul omenesc pe durata vieţii. Aceste legi (care sunt de natură fizico-chimică) acţionează asupra corpului în acelaşi fel ca şi asupra oricărui alt obiect neînsufleţit al naturii. Suntem obligaţi să spunem că această indiferenţă a lumii faţă de corpul omenesc, departe de a începe o dată cu moartea, există şi pe durata vieţii. Dar viaţa nu ne va dezvălui niciodată raportul real care leagă lumea sensibilă de corpul omenesc; asupra acestui subiect vor putea să ne lămurească numai reflecţiile următoare:„Corpul meu este suportul simţurilor mele, e mijlocitorul prin care se manifestă sufletul meu şi suferă acţiunea lumii exterioare. Cunosc această acţiune a lumii exterioare atunci când iau în considerare ceea ce se întâmplă după moarte. Ştiu că va veni un timp când nu voi mai poseda nici un singur mijloc de manifestare de care dispun actualmente.” Orice altă concepţie privind raporturile lumii sensibile cu corpul este infirmată de fapte. Gândul pe care l-am enunţat mai sus nu intră în conflict cu nici una din experienţele pe care le putem face, atât în lumea exterioară, cât şi în cea a sufletului nostru. Nu găsim nimic de neacceptat în ideea că substanţele şi forţele care ne aparţin vor fi sediul unor fenomene care nu au nimic comun cu propria noastră existenţă. Omul care se dăruieşte vieţii cu toată imparţialitatea nu simte urcând din adâncul lui însuşi nici o dorinţă provenind din corpul său şi care ar face penibilă gândirea descompunerii acestuia după moarte. Această perspectivă nu ar deveni de neacceptat decât dacă ar trebui să-şi reprezinte că forţele şi substanţele corpului său, care se întorc la natură, antrenează o dată cu ele şi fiinţa sa vie şi nesimţitoare. Această gândire este inacceptabilă, la fel ca şi orice altă concepţie care nu decurge în mod natural din observarea fidelă a lumii şi a fenomenelor sale. Însăşi absurditatea acestei gândiri îl va face mereu să se opună realităţii. Dimpotrivă, ideea unei participări constante a lumii la viaţa corpului ne apare plină de sens. Adoptând această idee ne simţim în perfectă armonie cu faptele care ni se revelează liber, fără a le impune concepţiile noastre artificiale.Perfectei armonii care domneşte între sentimentul sănătos, natural al sufletului şi revelaţiile naturii nu i se acordă întotdeauna suficientă atenţie. Oricât de evidentă şi fără importanţă ar putea să pară, această remarcă clarifică mult problema care ne preocupă.Omul are suficiente motive personale să nu admită că sufletul se descompune o dată cu corpul; aceste motive trebuie să fie însă îndepărtate prin observare imparţială şi obiectivă. Dar aceasta ne obligă să admitem că lumea nu are, în existenţa sufletului, alt rol decât acela pe care i-l recunoaştem noi după moarte. Valoarea acestei gândiri este demonstrată prin însăşi necesitatea cu care ea ni se impune şi prin faptul că rezistă la orice obiecţie care i se poate aduce. În realitate, atât cei care cred în imortalitate, ca şi cei ce o neagă, gândesc în acest fel. Cei din urmă vor spune poate că legile care guvernează corpul după moarte determină şi fenomenele proprii organismului viu. Însă ei se înşeală dacă cred că aceste legi s-ar exercita în alt fel asupra corpului, atunci când acesta este mijlocitorul sufletului, decât atunci când el a încetat să mai fie.Este de acceptat o singură idee, anume aceea că complexul particular de forţe care se manifestă o dată cu corpul e tot atât de indiferent faţă de rolul său de suport al sufletului cât este de indiferent celălalt complex de forţe, prin care corpul se descompune. Această indiferenţă nu este faptul sufletului, el este mai curând faptul substanţelor şi forţelor corpului. Sufletul simte că trăieşte prin corp, dar corpul trăieşte cu lumea exterioară, în ea, prin ea şi viaţa sufletului nu determină corpul mai mult ca fenomenele lumii exterioare. Trebuie să admitem că circulaţia sângelui prin corp este influenţată atât de frigul şi de căldura exterioară, cât şi de frica sau de ruşinea care îşi au sediul în suflet.Recunoaştem acţiunea pe care legile naturii o exercită asupra noastră în raportul particular care se stabileşte între ele şi noi, şi care se exprimă prin formarea corpului omenesc. Simţim că corpul face parte din lumea exterioară, dar nu cunoaştem raporturile sale interioare cu sufletul. Ştiinţa modernă ne explică parţial cum legile lumii exterioare se combină pentru a produce această entitate bine determinată pe care o reprezintă corpul omenesc. Ştiinţa va face fără îndoială progrese importante în această cunoaştere, dar prin aceasta nu se vor modifica câtuşi de puţin concepţiile noastre privind raporturile sufletului cu corpul, nici nu vom afla în ce măsură funcţiunile corpului exprimă viaţa sufletului. Datorită ştiintelor naturale, vom cunoaşte din ce în ce mai bine fenomenele care au loc în corp în timpul vieţii, dar aceste fenomene vor fi întotdeauna percepute ca exterioare de către suflet, ca şi cele la care este supus corpul după moarte.În cadrul lumii exterioare, corpul nostru trebuie să ne apară ca un complex de forţe şi de elemente care există în sine şi care se explică prin el însuşi în calitate de participant la lumea exterioară. Natura produce planta şi apoi o distruge. Ea guvernează corpul omenesc şi îl dizolvă în sânul său.Dacă omul contemplă natura, îmbogăţit prin aceste reflecţii, poate ajunge să se uite pe sine însuşi şi tot ce este în el şi să-şi simtă corpul ca o parte a lumii exterioare. Dacă meditează în acest fel asupra raporturilor fiinţei sale lăuntrice şi asupra celor ce o leagă de natură, omul dobândeşte în el însuşi cunoaşterea a ceea ce se poate numi corpul său fizic.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s